Home » my fight » 1 an de la transplant

1 an de la transplant

Cand ati venit la mine acasa sa ma vizitati la Craciun, intebandu-ma cum ma simt si ce mai fac – avand si voi emotii si nestiind ce anume de fapt sa spuneti si cum sa va comportati – eu va raspundeam “Vrei sa auzi partea frumoasa cu am fost puternica si am luptat sau vrei sa stii adevarul?”
Azi, in data de 28 mai 2015, aproximativ ora 17, orarul Frantei, se implineste exact un an de cand mi-a fost facuta transfuzia cu celule stem, altfel spus, transplantul care mi-a controlat si stopat leucemia. Am incercat cat de cat sa va tin la curent cu cele ce mi se intamplau, insa multe s-au intamplat care ma impiedicasera sa scriu mai des asa ca intentionez sa va povestesc putin despre parcursul anului trecut. (Si simtiti-va liberi sa ma intrebati orice va trece prin cap)
Aveam o sonda nazala, un cateter in gat care ma deranja destul de puternic, dar salonul era dragut, aveam orga, tableta, TV, carti, puzzle, etc. Cam orice se poate aduce in spital pentru a imi tine companie cateva luni. Punguta mea rozalie a sosit si in jumatate de ora transfuzia a fost gata. Atat. Zilele urmatoare au inceput bine cunoscutele varsaturi, oboseala extrema si restul efectelor secundare. Insa incet incet ma recuperam. Eram bine. Pana intr-o noapte in care nu am mai fost. Saturatia mea de oxigen a scazut si m-am trezit zile mai tarziu la terapie intensiva cu un tub pe gat in jos si Timi la usa salonului.
Sa nu credeti ca voi incepe iar sa va plictisesc cu detaliile din lunile respective si procesele medicale prin care a trebuit sa trec. Poate cu alta ocazie. Acum ca pot sa privesc in urma imi dau seama ce mult am invatat despre mine, lumea din jurul meu si despre Dumnezeu, desi pe El inca ma straduiesc sa Il inteleg…sau macar ceva putin. Imi dau seama uitandu-ma peste fisele mele de observatie si amintindu-mi detalii micute care la acel timp mi-au scapat, ca nu toate lucrurile au fost atat de clare cum le-am vazut atunci. Poate medicii erau increzatori inainte de transplant ca in cateva luni voi fi gata de plecat acasa, insa si planurile lor si ale mele au fost date peste cap. La terapie intensiva, ei nu tare stiau pe ce lume se invart. Asteptau si ei un rezultat, un semn, o reactie din partea corpului sa vada ca isi revine. Nu ma intelegeti gresit. Stiu cat de multa munca au avut doctorii si stiu cate discutii au avut la sedintele lor despre cazul meu, tocmai pentru ca leucemia mea nu se prezenta ca la carte si au fost aproape mereu nevoiti sa improvizeze. Acum realizez ca in ciuda eforturilor lor enorme, au existat cateva zile in care si ei erau fara idei si fara speranta. Si cred ca acela a fost momentul in care mana Domnului a fost intinsa si nimeni nu o va intoarce. (Isaia 14.27) El nu ma adusese atat de departe pentru a ma parasi in momentele de cumpana.
Asa ca m-am trezit, am inceput sa respir singura, am putut bea apa. Si totusi nu eram nici pe departe gata.
Neuropatia m-a tinut la pat si in scaun cu rotile pana in septembrie. De-abia puteam pune piciorul jos. Au inceput problemele si la nivelul cutanat, dar s-au rezolvat. Aproape de tot, aproape toate. Si inca le mai tratam pentru a avea o recuperare totala.
Cu toate ca Freud nu e printre preferatii mei, zicea el odata ceva ce mi-a ramas in minte: Intr-o buna zi, in retrospectiva, anii de zbucium te vor izbi ca fiind cei mai frumosi.
Am inceput doar dupa un an sa consider lupta mea cu acest cancer al sangelui, ca fiind…poate nu ceva frumos deja, insa ceva ce merita respectat si spus mai departe in speranta ca poate ii va ajuta pe altii sa treaca prin aceeasi lupta, pe altii ii va inspira iar pe mine ma va ajuta sa…wow, cate sa nu fac! Sa empatizez mai usor, sa ascult, sa ii ajut pe altii sa treaca peste momente grele, sa inteleg.
Am reusit sa trec cu bine peste acest prim an de la grefa deoarece exista oameni care se gandesc la mine, care se roaga pentru mine, care ma ajuta, care ma trateaza. Fiecare om isi are propriul lui loc in Univers. Gaseste-l si iti vei face tie un bine si omenirii intregi. Si daca esti totusi unul dintre acei oameni care indrazneste sa isi iroseasca chiar si o ora din viata, inseamna ca nu ai descoperit inca valoarea vietii.
Si deoarece simt ca sunt pe directia cea buna in sensul acesta, mi-am propus ca vara aceasta sa incerc sa vizitez bisericile si oamenii care au fost alaturi de mine, care s-au rugat pentru mine si au organizat strangeri de fonduri si au donat. Mi-ati facut un mare bine si macar atat as putea si eu sa fac, sa ma duc si sa va multumesc personal pentru asta. Momentan sunt la Paris. Dupa ce efectele de la nivelul pielii au reaparut pentru a treia oara, doctorii se incapataneaza sa ma tina aici pana gvh-ul dispare complet, asa ca merg la fotofereza o data pe saptamana si incerc un medicament nou experiemental care pana acum – pe mine, cel putin – da rezultate foarte promitatoare. Asa ca acum astept sa imi impusc ultimul iepure si sa ma intorc in tara.
Va pup, va iubesc si va multumesc pentru toate gandurile bune.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s