Home » For you » Cea mai grea meserie din lume

Cea mai grea meserie din lume

Cred ca aveam cam 10 ani. Poate 11. Eram in clasa a VI-a, la ora de geografie, cu domnul diriginte. Il stiti pe domnul P.O., nu? Profesorul acela putin inaintat in varsta cand am ajuns eu in scoala generala, mereu la costum – exceptand weekendurile cu excursii, desigur – cu parul incepand a-i fi incaruntit si mana lui, mai enorma decat fata celui mai gras copil din clasa; se intelege deci cat de groase ii erau si degetele. Si totusi, mereu ne zambea. In special cand eram interesati de ora lui si ne vedea cu mainile pe sus. In liceu ni-l aminteam, cu colegii mai mari si mai mici deopotriva, ca profesorul la care nu trebuia mai niciodata sa inveti acasa, deoarece tineai minte aproape tot de la ora. Da, atat e de bun fostul meu domn diriginte.

Vorbeam despre Africa…sau studiam Africa…sau ceva cu Africa la ora aceea, in orice caz. Domnul P.O. statea la catedra, cu aratatorul acela mare si rozuliu in mana si indica din cand in cand spre harta, explicandu-ne diversitatea culturala si geografica de care se bucura continentul. La un moment dat, am trecut de partea strict geografica. Am ajuns si la oameni. Vorbeam la clasa si despre animalele ce se gasesc in Africa. Toti copiii stiau cate ceva despre lei, girafe, faptul ca majoritatea africanilor sunt negri, etc. Eram putin galagiosi.
La un moment dat, domnul diriginte vrea sa ne povesteasca despre o boala des intalnita acolo, boala somnului.
Am inceput sa vorbesc neintrebata si am spus ca e raspandita de musca tete.
Domnul diriginte isi ridica barbia sus de tot – pare mare si din spatele catedrei! – arata cu degetul inspre mine si zice:
Ia sa auzim!
Iar in clasa se lasa linistea si eu incep sa povestesc despre insecta aceasta minuscula ca musca tete, care raspandeste boala somnului ce lasa multi oameni morti deoarece conditiile de igiena nu sunt mereu potrivite si nu toti au acces la medicamente sau vaccin. Continuu despre cum e o boala tipica continentului african…si domnul P.O. zambeste cu o satisfactie enorma.
Da, dar satisfactia lui nici nu se compara cu a mea. Eram fericita posesoare a unei informatii care a fost de folos la clasa. Ceea ce ma fericea pe mine e ca stiam asta deoarece in timpul liber, citeam. Aveam multe enciclopedii, iar preferata mea era una mare, neagra, careia imi placea sa ii rasfoiesc mereu paginile si sa le recitesc, sa imi trec degetele peste oamenii ilustrati acolo si sa imi fac vise in legatura cu ce anume voi face si eu cand voi creste. Astfel am dat peste boala somnului, intr-o seara intunecata, la becul camerei din apartamentul nostru de la ultimul etaj. Televizorul mergea, dar nu mi se parea atat de interesant precum cartea din fata mea. Iar acum, dupa ce citisem, am avut ocazia sa dau mai departe informatia si toti colegii mei sa ma asculte, iar domnul diriginte sa fie mandru de mine. Si de aici de fapt mi se tragea mie CEA mai mare satisfactie. Dirigintele meu a fost mandru de mine. Mi-a dat ocazia sa spun ceea ce citisem din proprie initiativa si a fost mandru de mine. I s-a citit pe fata. Era acea bucurie pe care o simti cand vezi ca ii ajuti pe alti, ca ii inspiri pe altii si asta da rezultate.
Dascalii asta fac. Dascalii adevarati, care si-au gasit menirea. Te inspira. Te ajuta sa gandesti. Iti indreapta ochii inspre peisajul potrivit, dar niciodata nu iti dau mura in gura ce anume trebuie sa vezi. Nu. Te lasa pe tine sa descoperi toate acestea. Te motiveaza sa mergi mai departe, sa inveti, sa iti depasesti propria conditie. Si fac toate acestea cu propria lor lumina. Exact ca o lumanare. Cu pretul propriii lor flacari, ei te lumineaza pe tine.
Niciodata dupa aceasta intamplare nu am stat sa ma gandesc de doua ori inainte sa pun mana pe o carte ce NU se cerea la scoala. Stiu ca fiecare informatie in plus e o fereastra noua deschisa, o noua oportunitate pentru mine. Si sigur niciodata nu voi uita zambetul domnului diriginte, mandru de eleva sa. Dupa acea zi, foarte rar m-am intrebat DE CE trebuie sa invat. De ce trebuie sa tocesc, da. Dar de ce sa invat, aproape niciodata. BzQjfoHCUAAfwNF

Daca sunteti dascal si cititi aceste randuri, sa stiti ca din partea mea va bucurati de toate aprecierea. Cred ca aveti cea mai grea meserie din lume.

P.S. Dedicat tuturor cadrelor didactice care la un moment dat, au inspirat, au ghidat si luminat minti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s