Primele impresii. First impressions.

De ceva timp incoace tot imi propun sa va fac un update in legatura cu noua mea facultate si timpul parca tot m-a furat…spital, cursuri, repetitii cu tinerii, iesiri cu prietenii, iar seara ajungeam prea obosita acasa pentru a scoate ceva inspirant, incurajant sau motivational din mine. Poate ceva ragait…dar nu mai mult de atat.
Insa seara aceasta, dupa o portie sanatoasa de somon cu cartofi gratinati a la Alida, m-am hotarat sa las totul de-o parte si sa va povestesc cum au trecut ultimele saptamani, ce mi-a ramas in minte si cum mi se pare noua mea facultate, la o prima privire.

In primul rand, e asezata intr-un cartier foarte fain si bogat, in suburbia de sub-vest a Parisului, numita Boulogne-Billancourt. Institutul de psihologie face parte din universitatea mare Rene Descartes, universitate specializata pe stiinte sanatatii, incluzand psihologia, medicina, etc.

In al doilea rand, sunt extrem de bine organizati. Inainte de saptamana inscrierilor la facultate, fiecare student a primit pe pagina personala (da, avem o pagina personala) toate informatiile necesare inscrierii, inclusiv un document in excel pe care sa il folosim pentru a ne scrie mai multe ciorne de posibile orare pe care ni le dorim, in caz ca acel curs la care voiam sa mergem s-a umplut inainte sa ajungem noi sa ne inscriem. Din fericire, la mine nu a fost cazul deoarece doctorii de la spital mi-au scris o procura speciala, am putut sa imi aleg toate cursurile inaintea colegilor mei, astfel nu mi-am ales niciun curs inainte de 10.45. (Tocmai pentru a evita orele de varf din metrou si microbii…si trezirea la 7 dimineata)
Prima saptamana, incepand cu 14 septembrie a fost mai mult de incalzire. Imi procurasem deja niste carti din bibliografia trimisa de profesori de dinainte si m-am pus sa citesc…ce eleva cuminte! Mare greseala! Am stat prima saptamana la cursuri si m-am plictisit de mama focului deoarece lucrurile pe care profesorii le explicau eu deja le citisem. Asa ca de atunci incolo nu m-am mai dus cu lectia invatata la curs, ci o recitesc acum cand ajung acasa.
La psihologia dezvoltarii, am un profesor inalt si slab. Printre pasiunile lui se numara teoria evolutionismului, Jean Piaget si ideea ca omul e verisor cu maimuta.
La analiza statistica a datelor (ASD) am o doamna profesoara batrana, cu parul roscat, scurt si niste ochelari ca cei ai lui McGonagall din Harry Potter. O batranica micuta si simpatica, care nu suporta sa se vorbeasca peste ea la cursuri, extrem de severa dar care pana acum a fost in stare sa ma faca sa imi placa matematica. Ne-a povestit la cursul trecut ca pe “vremea ei” fetele nu aveau voie sa dea admitere la Politehnica, asa ca, de ciuda, s-a dus la facultatea de matematica si a terminat prima, facandu-i de rusine pe baieti. Si a povestit toate aceste lucruri extraordinar de mandra de propria ei persoana.
Psihologie sociala. Asta imi place tare mult pana acum…sper sa spun acelasi lucru si dupa examen deoarece rata de reusita la psihologie sociala e de 28%…precum dreptul constitutional de la UBB din primul an…daca l-ai facut cu Chirita. Ce imi place cel mai mult la acest profesor este…(tobele) parul. Exact, parul profului. De ce? Deoarece si-l tine strans intr-un coc…si nu e ceva chechere-mechere. E conferentiar universitar, cu doctorat si tot…si cu parul prins in coc. Mi se pare extraordinar de relaxat ca persoana iar cursurile dumnealui sunt foarte interesante si chiar interactive.
De psihologia clinica, cursul, am ramas putin dezamagita deoarece profesoara nu face tare multe in afara de a ne citi cursul…ceea ce pot afla la fel de bine si din carti.
La sociologie si lingvistica, ma credeti sau nu, nu a fost nevoie sa merg. Vinerea dimineata sunt programata la fotofereza, in ideea ca vineri dupa masa sa ajung la cursuri. Am aflat ca profesorii sunt destul de draguti nu numai sa imi inteleaga situatia, ci chiar sa imi spuna ca nu trebuie sa vin deloc la curs, iar o colega destul de amabila cat sa imi trimita toate cursurile ei.
Iar acum, Metodele si practicile profesionale ale psihologilor. Da, exista si materia asta. Iar la sfarsit nu trebuie sa dau examen, ci sa predau un fel de mini lucrare de licenta, ca la sfarsitul primului an. Si aici, domnul profesor este foarte intelegator. Am ajuns azi putin in intarziere la TD = travaux dirigees (seminarii) cu biletul de prezenta de la spital, cerandu-mi scuze de intarziere. Domnul profesor, in loc sa imi zica sa ma duc sa stau jos si sa imi ia biletul de invoire, imi spune foarte calm sa ma duc linistita acasa si sa ma odihnesc ca voi recupera eu saptamana viitoare si nu trebuie sa imi fac griji deloc. El vede ca sunt interesata de materia lui si asta e mai important decat prezentele. Sa ma fac eu bine de tot. (Frumos din partea dumnealui, nu?)

Colegii sunt…diferiti. Aparent, elevii francezi sunt diferiti. Diferiti de ce am fost eu obisnuita, desigur. O mare parte par…cum sa o spun mai frumos? Prostuti. Ei sunt cei care (iar aici am opinia profesorilor de la facultate, care ma sustine deoarece i-am auzit si pe ei spunand aceleasi lucruri) vorbesc la cursuri intre ei, nu sunt atenti, nu vin la seminarii si nici nu tare stiu pe ce lume traiesc, dar se supara ca nu isi trec anul. Am si colegi extrem de inteligenti. Am si colegi extrem de detreaba. Am si o colega din Columbia care e extraordinar de frumoasa cu un par super fain si lung. Am si cativa colegi carunti…mai batrani decat profesorii lor. Si nici macar nu le pasa! Se simt bine. Am colegi care sunt la a doua facultate deja, care si-au ratat anul la medicina, colegi extrem de pasionati de psihologie, colegi pasionati deja de o anumita problematica, precum autismul, de exemplu.
Si nimeni nu judeca pe nimeni. E primul an de licenta, iar ei sunt extrem de relaxati. Daca e sa fie, bine. Daca nu, nu e nimic ca doar e plina lumea de oportunitati. Mai iesim si mai tragem o tigara. (Da, deci daca voi credeti ca la drept se fumeaza mult, trebuie sa veniti sa vedeti Parisul. Nu doar pe strada, inclusiv colegii mei…si nu doar o parte. Suntem o parte de fapt cei care nu fumeaza). Oricum am inceput 500 si la master vom intra doar 80. Si cam 60% vor pleca dupa…primul an. Sau il vor pica. (Pa-ram-pam-chiu) Informatie foarte folositoare data de dna profesoara de analiza datelor inca de la primul curs.

Ce vreau de fapt sa scot in evidenta este ca, in tara, in Romania, daca un copil isi ia un an liber de la facultate…nu se duce direct la universitate, la un profil pe care nu il cunoaste foarte bine, de gura parintilor, ci mai sta acasa, citesc, calatoreste, poate munceste cate un pic, incearca sa imi isi dea seama “care-i treaba”, noi il judecam si spunem ca isi pierde un an din viata. La fel si daca incepe la un profil si sfarseste la altul. Poate incepe la psihologie si sfarseste la antropologie…sau incepe fizica si apoi de fapt, vrea informatica. Noi il judecam. Numim acel timp, “an pierdut” si nu e. Nu e chiar deloc. Cred ca asta e lucrul cel mai fain care l-am invatat pana acum de la colegii mei. Asta si sa fii relaxat…insa la relaxare si David a inceput sa lucreze cu mine de ceva timp incoace. Insa tot mi se parea ciudat ca nimeni nu se duce inca la librarie sa isi cumpere carti, nimeni nu alearga ca sa nu intarzie la curs (alearga mai mult ca sa nu piarda metroul de intors acasa) si toti se pun jos oriunde apuca, numai sa nu stea in picioare. Okey, asta inca nu pot sa o fac deoarece nu ma tare lasa picioarele si in plus…e murdar pe jos! Adica…cu aceeasi pantaloni eu vin apoi acasa si ma pun pe canapea.
Dupa o prima privire, pot sa spun ca sunt incantata. Se pare ca am gasit un echilibru intre scoala, spital si viata…dar oricum, in orasul acesta, si daca ai vrea nu ai putea sa fii doar stresat.
Dupa amiaza aceasta, dupa curs de dimineata, fotofereza si iar curs, eram in metrou…putina inghesuiala era, recunosc, dar am gasit un loc jos, langa geam. Si am trecut iar pe langa Sena, pe langa turn si pe langa toate vaporasele care asteptau turistii si indiferent cat de obosita eram, am simtit cum ma revigorez. Asa ca am zambit, mi-am indreptat spatele, am ajuns acasa bucuroasa si m-am pus sa ascult rock and roll si sa imi pregatesc cina…deoarece Parisul este si orasul gurmanzilor.

I’ve been meaning to update you about my new college and it seemed as if time were stealing me…hospital, classes, rehearsals, dates with friends, and in the evening, when I got home, I was way too tired to write anything inspiring, encouraging or motivational.

This evening, after eating some salmon and potatoes a la Alida, I have decided to drop anything I was doing and tell you about these last weeks, the impressions about my new college.

First of all, my college is in a very beautiful and wealthy part of Ile-de-France, in the south-west suburbia of Paris, called Boulogne-Billancourt. The Psychology Institute is part of the broader René Descartes University, which is specialized in health studies, such as medical school, psychology, etc.

Secondly, they are extremely well organized. Before the inscription week at the University, each student received on his personal page (yes, we have a personal page) every information needed for the inscription, even an excel document that we ought to use to prepare our possible time-tables, in case the class we wanted to take got full before we went to register. Fortunately, I had no problem because my doctors wrote for me a special letter, so I could choose my classes before everyone else, so I didn’t take any class before 10:45. (Especially to avoid rush hours in the metro and therefore bacteria…and waking up at 7 am)

During the first week, starting on September 14th it was more of a warm-up. I managed to get some books from the bibliography that was sent by the teachers so I started reading… What a wise student! Big Mistake! I went to classes the first week and got bored to death because I had already read everything the teachers were explaining. So I decided not to read the lessons before classes, only to read it again at home.

At the statistics analysis class I have an old teacher with short ginger hair, and glasses like McGonagall fro
m Harry Potter. A sympathetic little old lady, who cannot bear people who interrupt her, but until now she managed to make me like maths. She told us during the last class that “during my times” girls were not allowed to enter Polytechnic school, so, to enrage them, she went to math school and finished first, making the boys shameful. And she told us all of this extraordinarily proud of her own self.

Social Psychology. I really like this one until now…I hope I can say the same after the exam because the percentage of people that pass it is of 28%…like Constitutional law at UBB University in first year…If you did it with Chirita. What I like most about this teacher is … (drumssss) his hair. Why? Because he wears is tight in a bun. He’s a University lecturer, with his Ph.D and everything…and with his hair up in a bun. I think he’s a very relaxed person and his classes are very interesting and even interactive.

About Clinical Psychology, the class, I was a bit disappointed, because the teacher doesn’t really do anything but read the lesson…which I can do all the same by reading.

For Sociology and Linguistics, believe it or not, I didn’t need to go. Friday morning I have an appointment at the hospital, so I cannot arrive to the Friday afternoon classes. The teachers are comprehensive enough not only to understand my situation, but even told me that I don’t need to come to their classes at all, and a really friendly classmate said she would send me all her notes.

So now, with Psychologists’ Professional Practices and Methods. Yes, this class exists. And at the end I don’t have an exam, but some kind of small thesis, like at end of a Bachelor Degree. And here, my teacher is Very understanding. Today I arrived a little late at the seminars with my ticket from the hospital, apologizing for being late. The teacher, instead of telling me to go sit down, takes my ticket, and tells me very calmly to go home and rest because I’ll be able to recover next week and that I don’t need to worry. He sees I am very interested by his class and that’s more important than being present. And he tells me that the important thing for me is to get better. (Really nice from him right?)

My classmates are…different. Apparently, French students are different. Different from what I was used to, of course. Many look…how to formulate it nicely? Limited. They are the ones that (and here I have my teachers’ opinions, which comfort me because I have heard them say that) talk during classes to each other, are not concentrated, don’t come to the seminars and don’t really know on what planet they live on, but don’t get mad or upset if they do not pass the year. I also have extremely intelligent classmates. And very nice classmates as well. I have a colleague from Columbia and she is really beautiful with a really long, nice hair. I have classmates with grey hair and are older than our teachers. They don’t even care! They feel just fine. I have classmates who are at their second choice, because they failed their first year as Med Students, classmates who are really passionate about psychology and passionate about certain problems, like autism, for example.

And nobody is judging anybody. It is the first year of our Bachelor Degree and they are extremely relaxed. What matters is that all is fine. If it is not, not to worry. The world is full of possibilities.

Anyway we have been accepted 500…500 places in the first year of Licence. In the first year of Master Degree, we’ll be just 80. And about 60% of people will leave after the first year. Or fail. (Pa-ram-pam-chiu) Very useful information given by our Statistics Teacher, in the first class.

What I really want to point out is that in Roumania, if a kid takes a year off, sits a bit home, reads, tries to find out “the deal” about his life, we judge him and say that he wastes a year of his life. Maybe he starts a Physics major and ends up doing Informatics.

I think this is the most awesome thing I have learned so far from my classmates. Being relaxed…David started working on that too.

This afternoon, after the classes in the morning, after fotofereza and class again I was in the subway…little bit crowded, I admit, but I found a seat next to the window. I passed near the Seine, the Eiffel Tower and all the little boats which were waiting for the tourists. No matter how tired I was, I felt happy again. So I smiled, straighten up my back, arrived home and happily I put on some rock and roll music and start making dinner. Because, after all, Paris is the city of the gourmands.

Paris, mutat si facultate

Ultimele doua saptamani au fost extraordinar de pline, obositoare chiar, insa foarte satisfacatoare. Incepand cu schimbatul tratamentului la spital pana semnarea contractului pentru dragul meu apartament, am fost mai ocupata in aceste zile decat o albinuta aflata intr-o padure de salcami in luna mai.
Sa le iau pe rand si sa va povestesc…

Luni dimineata, 31 august, Alida aterizeaza la Beauvais. Desi mi-am promis ca nu ma voi mai duce la facultate direct dupa nunta (cand am inceput dreptul la Cluj am ajuns la cursuri machiata si coafata inca dupa o nunta, fiind sigura ca nu vom incepe in aceeasi zi cursurile. Ei bine, gresisem) totusi am repetat experienta. Am intrat in facultate, unde misunau bobocei peste tot. Bine…si eu sunt bobocel insa la varsta, voi fi putin mai mare decat o parte din ei. (Spun o parte deoarece am observat ca aici e ceva la ordinea zilei sa te reorientezi dupa primul an de facultate daca nu iti place, nu ai trecut anul sau ti-ai dat seama ca “vrei altceva de la viata”. )
Ce mi-a placut extraordinar de mult in aceasta prima zi de pre-rentre a fost organizarea. Toate grupele erau foarte bine organizate, fiecare tutor avea grija de grupa lui si nimeni nu statea a prostul. Vazand aceasta, mi-am lasat prietenul si mamica in hol iar eu m-am luat dupa grupa mea.
Amfiteatrele sunt mari, spatioase, cu 3 randuri de banci si scaune iar peretii au o culoare foarte placuta de crem inspre lamai. Este o tabla enorma verde dintr-un capat in celalat dar care se pare ca nu tare e folosita. Ecranul pentru video proiector e peste ea. Acela il folosim. Bancile sunt noi si din fericire, nu sunt scrise porcarioare pe ele si nici urme de pix nu au. E foarte curat, ceea ce mie imi convine de minune.
Mi-am facut si o amica noua, o parizianca pe nume Marianne cu un par cret, asa fain cum il aveam eu inainte. Am povestit pana a ajuns domnul profesor si mi-am dat seama ca la 18 ani, orice adolescent, din oricare parte a lumii e dezorientat putin si da, chiar nu poti sa ii ceri unui copil care tocmai a iesit din liceu si trebuia sa ridice mana pentru a merge la toaleta, sa ia o decizie in legatura cu facultatea si cariera pe care, teoretic, o va urma pentru restul vietii.
Destul despre asta, vine domnul profesor. Printre mai multe lucruri spuse care nu credeam niciodata ca le voi auzi de la un profesor universitar, precum: “sa ramaneti motivati”, “nimeni nu va va cauta. Daca invatati, o faceti pentru voi.”, “Noi suntem aici sa va ajutam, atata timp cat sunteti interesati”. Parea perfect…imi place sa ma consider si motivata si destul de inteleapta cat sa realizez ca daca invat, chiar ca numai pentru mine o fac, in special ca aici sistemul de notare e diferit si cu un 10 chiar ca voi fi extrem de fericita, pe orice plan. Desigur,perfect pana s-a ajuns la slide-ul ACESTA: matematica. (Cine ma scoala de dimineata si imi rapeste pofta de viata? Cine imi strica somnul meu dulce cine doar grijuri multe-mi aduce? Ma-ma-ma-ma-matematica).

Am citit in ghidul de studii ca urmeaza sa fac analiza statistica, dar nu credeam ca va fi chiar…matematica. Ce altceva ar fi putut fi? Partea buna…acesta a fost singurul norisor gri din ziua aceea.
Plus ca in aceeasi zi, mai spre seara, m-am indreptat inspre arondismentul 14 unde am semnat contractul pentru noua mea locuinta.

Marti la spital, toata lumea fericita ca s-a intors mademoiselle Moca. Mademoiselle Moca, fericita si ea ca isi vede staff-ul de la St Antoine, oameni la care a inceput sa tina puternic.

Iar de miercuri, au inceput pregatirile. Parintii mei s-au apucat de zugravit, in timp ce subsemnata si David au inceput sa mearga la cumparaturi…deoarece toate lucrurile trebuiau cumparate noi, de la frigider pana la cuier.
Astfel ca, in 3 zile am cheltuit mai multi bani decat am cheltuit vreodata…ok, nu mai multi. Pe medicamente de obicei se duc si se duceau mai multi. Atat ca aici medicamentele imi sunt rambursate de stat, pe asigurarea mea de sanatate. (Foarte bine pentru asta. Acum mi s-a schimbat tratamentul pentru GVH si noul medicament e la 2000 euro o cutie. Nu-i rau, nu?)
Cred ca cunosc toate magazinele mari de mobila din zona pariziana pe de rost. Ikea sigur il stiu pe de rost.
Dupa aproximativ o saptamana de alergatura, m-am putut culca in noul meu patut, din noul meu apartament, unde sper ca voi putea invata linistita si incantata pentru noua mea facultate.

Ce mi-a ramas puternic in minte este faptul ca in urma cu un an, ieseam din spital in scaun cu rotile, cu masca pe fata si total fara par. Iar acum dau semnez contract pentru apartament in Paris, dau gauri in pereti si incep facultatea. Ma simt extrem de bine pentru ca am fost in stare sa le fac si in acelasi timp, extrem de recunoascatoare ca am primit aceasta a doua sansa. Sper sa mi-o pot folosi cu intelepciune.

Pentru cei care cunoasteti putin Parisul sau stiti sa folositit Google Maps, eu stau aproape de turnul Montparnasse, leul de la Denfert-Rochereau, catacombe si cam la jumate de ora de mers pe jos (noul meu mers pe jos…adica de-ala agale, ardelenesc) de Gradinile de Luxemburg.

Motivele mele sa fiu multumitoare sunt atat de multe incat doresc sa imi rezerv pe viitor un post numai despre asta.
Un singur lucru imi ramane de spus:

Dragii mei prieteni, mult succes in noul an scolar!

Cand mi-am dat seama ca plec. (When I realised I’m leaving)

Luni am inceput facultatea. Duminica de dinainte inca eu eram in Romania De fapt, in aceeasi noapte inca eram in Romania. Am aterizat la Beauvais luni dimineata de unde fuga fuguta la prima zi de pre-rentre (saptamana de dinaintea cursurilor cand ti se face turul facultatii si profesorii vor incerca sa te convinga cat esti de norocos ca ai fost selectat pentru a studia la aceasta universitate). Despre acestea, putin mai tarziu. Sambata, 29 august 2015, fosta mea colega de liceu Catalina s-a casatorit cu fostul meu coleg din clasele primare, Cristian. Casa de piatra dragilor si Domnul sa va binecuvinteze! Dupa ce am avut un timp extraordinar de fain cu ei si cu invitatii, revazandu-mi prietenii, foste colege si frati de la biserica, a venit noaptea si vremea sa se aduca tortul. Iar apoi…sa plecam. Eram in fata usii de la restaurant, povestind cu Emilia si Larisa cand mi-am dat seama ca e ultima oara cand le voi vedea in 2015…numai ca de data asta si realizez lucrul acesta. Fostelemele colege de clasa stateau langa mine, povesteam toate 3 si pe loc mi-am dat seama…ca eu plec. Emi se va intoarce la Cluj, sa termine facultatea de drept iar apoi sa intre unde va vrea ea sa intre, iar Larisa va fi si ea mireasa in 2 saptamani, urmand ca impreuna cu sotul ei sa se implice in lucrarea spirituala. Da, colega mea de banca din stanga va fi judecator iar cea din dreapta e deja licentiata in asistenta sociala si preoteasa in devenire. Iar subsemnata era pe cale sa se mute de tot si oficial pentru urmatorii ani la Paris, cu rezidenta stabilita si altundeva decat spitalul, 2 zile din 7; sa reincep o facultate, sa imi dau seama si mai bine ce vreau, ce imi face bine si cum sa ii ajut pe altii. Daca nu ar fi fost pentru gvh-ul cutanat care mi-a secat glandele lacrimogene, as fi inceput sa plang acolo, pe loc. De ce? Nu era pentru prima oara cand plec din tara sau pentru prima oara cand ma desparteam de fetele mele, insa cred ca a fost pentru prima oara cand am facut-o nefiind obligata de imprejurari si fiind perfect constienta ce inseamna asta: o cotitura in viata mea si un drum nou, diferit. Astfel mi-am dat dat seama ca voi pleca…iar ieri cand am semnat contractul pentru locul in care voi sta, lucrurile au devenit oficiale. Noua mea rezidenta e in Paris!

(N.B. Intr-o zi in Romania am avut sansa sa audiez o predica a unui frate englez care m-a facut sa imi dau seama cat de multa engleza am uitat. Pentru a evita o stergere din memoriei a unei limbi straine foarte faine si valoroase, voi incerca sa imi traduc fiecare post si in engleza sau chiar sa il scriu in engleza direct, sperand ca cei care stiu, vor citi, cei care doar inteleg, se vor perfectiona iar cei care nu vorbesc deloc, sa se ambitioneze sa invete limba engleza.)

Monday I started college. The Sunday before, I still was in Romania. Actually, I was in Romania even during the night. I landed at Beauvais Airport Monday morning from where I quickly ran to my first day of pre-rentre. (The week before the official classes, when you are given a tour and the teachers are trying to convince you how lucky you are for being selected to study at this university) About all these, a bit later. Saturday, 29th August 2015, my former high school colleague Catalina married my former classmate, Cristian. God bless you both! After an amazing time spent with them, with their guests, I was with my former classmates, friends and brothers and sisters from church. It was night time and cake time and then…leaving time. I was at the door, in the restaurant, talking to Emilia and Larisa when I figured out…that was the last time I was going to see them in 2015. This time I was realising it. Emi will be going back to Cluj, to finish college and then take whatever exam she wants to become what she wants and Larisa will be a bride also in 2 weeks. After that, her husband and she will be involved in the spiritual matter. Yes, my LEFT high school colleague will be a judge and my RIGHT high school colleague already has a BA in Social Services and will soon become a priest’s wife. Me? I was about to move to Paris for the next years, for good and officially, having yet a home other than the hospital 2 days out of 7. I was going to start college again, figure out what I want exactly, what is good for me and how to help others. And if it hadn’t been for the skin GVH which dried out my tear glands, I would have started crying. Instantly. Why? It wasn’t for the first time I was leaving the country, nor the first time I was saying good bye to my girls, but I do believe it was the first time I was doing it unobliged by the circumstances and being perfectly aware what that means: a turning point in my life and a new path, a different one. This is how I realised I was going to leave…and when I signed the contract for my new place, yesterday, I made it all official. My new residency is in Paris!

(One day in Romania I listened to a sermon of a British brother who made me realise how much English I have forgotten. To avoid having English removed from my memory, I will try to translate every post in English or even to write it directly in English. I hope those who know this language, will continuously read it, those who understand, will perfect it and those who do not speak it at all, will have the ambition to learn it.)