Home » acute lymphoblastic leukemia » Ce s-a intamplat?

Ce s-a intamplat?

Salutare tuturor! Aici Alida, revenind pe blog dupa o lunga pauza, incercand sa va explice cu ce s-a ocupat in ultimele luni.
Nu stiu cati dintre voi ati aflat, insa am facut resuta, dupa transplant. Imposibil? Nu chiar. Improbabil? Da, foarte. Toata lumea s-a mirat, incepand cu mine si terminand cu echipa de hematologi care ma are in grija.

Lucrurile au decurs in felul urmator. In ianuarie, tocmai terminasem prima sesiune la Paris, foarte multumita de mine si de cum au decurs lucrurile. (Voi reveni posibil cu un post despre impresii) Mi-am luat o mini vacanta, am plecat cu David la ocean, sa ii vizitam pe taticul meu si pe sora lui. Aer curat, oras linistit, Atlanticul a fost superb, iar noi doi ne-am simtit foarte bine. In 24 ianuarie ne-am intors, in 25 ianuarie am inceput al doilea semestru. Am fost obosita in prima zi la scoala. Atat. Niciun simptom. Niciun nimic. Seara, acasa, am facut febra 40. Am sunat la spital si mi-au spus sa vin la urgente. Noaptea din 26 ianuarie m-au internat. Credeau toti ca am doar o infectie. O saptamana mi s-au facut toate testele posibile si imposibile, sa vedem de unde vine infectia. Colegii veneau la mine la spital, imi povesteau cursurile, crezand ca ma voi intoarce la scoala in cateva zile.

Pana la urma, s-au hotarat sa imi faca punctie. (A opta oara. Au scos 4 seringi de maduva. Asta a fost prima punctie care a durut extraordinar de tare. Una dintre studente atat de rau s-a speriat cand a vazut cat de intensa e durerea, incat aproape a lesinat, insa am servit-o cu Oreo si si-a revenit.) Dupa amiaza urmatoare, intra toata echipa la mine in salon, cu madame Alice, doamna psiholog, in frunte, cu o fata de inmormantare. Stiam deja ce urmeaza.

Resuta…imi spun ei.
Minunat…zic eu. Cat la suta?
40% blasti.
Si ce facem? Ii intreb. Sa stiti ca nu mai accept nici chimioterapie si nici un alt transplant.
Gasim noi o solutie. Raspunde o domnisoara rezident.

Au plecat si am ramas…si de data aceasta m-am simtit dezamagita.
La primul diagnostic eram gata sa lupt. Sa fac tot ce trebuie ca sa fiu iar bine. Am facut atata chimioterapie, au bagat atat de multa otrava in mine, am facut transplantul, am acceptat fiecare lucru si fiecare efect secundar, am luptat pentru viata si odata ce am fost iar pe picioare, m-am dus la facultate, m-am integrat, am inceput iar sa fiu cat de cat eu. Si iar…bam. Fara niciun avertisment, fara niciun simptom. A venit resuta mai puternica decat a fost vreodata.

Au hotarat sa incerce o terapie noua si experimentala, cu anticorpi monoclonali: Blinatumomab. Dadea rezultate excelente pentru toti ceilalti pacienti cu cancer. Am inceput cura impreuna cu alti 3 pacienti. E o perfuzie care trebuie sa mearga 28 de zile, fara intrerupere si are efecte secundare pe sistemul nervos. Ghiciti ce s-a intamplat. La ceilalti 3 pacienti, tratamentul a functionat. Pe mine m-a facut mai rau. Nu doar ca blastii nu disparusera, insa eram nervoasa tot timpul, strigam la toata lumea si nu ma multumea nimic.

In martie m-au lasat sa plec acasa, spunandu-mi ca tratamentul nu merge, il vor intrerupe.
Si iar am ajuns in aceeasi faza ca in 2014, la terapie intensiva. Sperantele tuturor au fost 0.
Nu stiam ce urmeaza sa se intample. Nici nu tare tin bine minte ce s-a intamplat. Doar intr-o seara, urcand scarile, am avut o durere cumplita de spate. Mai rau decat cea de oase.
Au venit pompierii si m-au dus la spital. Acolo, m-au indopat cu morfina. Iar apoi, brusc, am intrat in aplazie. Nimeni nu intelegea ce se intampla, de ce am intrat in aplazie si ce ar putea face.
Seful sectiei de hematologie, M.M., le-a acordat doctorilor 24h sa gaseasca o solutie.

Si solutia a venit. Cu alt medicament experiemental: Inotuzumab ozogamicin, fabricat de Pfizer. In martie se incheiase al treilea studiu clinic pe 324 de pacienti din toata lumea. Nici macar in Franta nu se incercase inca medicamentul. Astfel, primul pacient francez care a incercat tratamentul experimental cu anticorpi monoclonali, inotuzumab ozogamicin, a fost de fapt o romanca. Subsemnata.

Povestea poate continua, si cu siguranta va voi mai scrie (si pentru a intra in detalii, deoarece altfel nu m-as simti Alida) despre aceste tratamente noi, cum anume au decurs alte 3 luni in spital si cate si mai cate.

Vreau sa termin prin a va spune ca dupa doar 3 saptamani, am intrat in remisie totala. Si am fost fericita. Eu ca eu, insa spitalul intreg a sarbatorit in ziua respectiva. Fusese pentru prima oara cand se facuse asa ceva in tara lor si a dat rezultat. Eh…modesta din mine spune ca voi deveni un subiect interesant de discutie la conferintele de hematologie.

Ce mi-a ramas cel mai puternic in minte?
Cand iar eram mai aproape de moarte decat de viata, profesorul,  M.M., arab, intrebat de cei care ma iubeau…Bine domnule doctor, dar acum noi ce sa facem? El a raspuns…acum ne mai ramane doar sa ne rugam.

3 thoughts on “Ce s-a intamplat?

  1. Ma bucur mult pentru tine, Alida! Vezi ca am avut dreptate cand ți-am spus ca ești o învingătoare!Stiam ca vei lupta pt viața ta, orice ar fi! Multă sănătate,te pup!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s