Home » Opinions » Cat de mult te poti plange? 

Cat de mult te poti plange? 

De cateva luni incoace, am o problema. Nu cele de sanatate. Acestea au devenit de la sine intelese in ceea ce ma priveste in ultimii ani. Ci o problema cu ceilalti. 

Realizez ca e un subiect relativ delicat, motiv pentru care nu am scris despre el, insa am petrecut ceva timp gandindu-ma la el si povestind cu cei care imi sunt mai apropiati.

Totul a inceput in luna in care faceam tratamemtul cu blinatunomab. Cum efectele secundare erau pe nervi, eram nervoasa majoritatea timpului si nici nu puteam dormi. Asa ca noaptea, cand imi mai prindeam vre-un prieten online pe facebook, povesteam. Si eu ii povesteam de tratamentul meu si de cat de nervoasa sunt, iar ei imi povesteau de ce se mai intampla in viata lor.

Chestia era urmatoarea: in momentul in care incepeau sa se planga, voiam sa le dau un sut in fund, sa ii fac sa se intoarca la mine si sa continuu cu suturile pana isi vor da seama cat pot fi de binecuvantati. Deoarece uita-te la mine, prizoniera intr-un spital, din nou, cu leucemie, din nou, cu picioarele atat de umflate de la corticoizi incat nici nu puteam umbla, cu mainile gaurile de branule, pick-lineuri, sternul si coloana gaurite de la punctii (incearca tu un ac de 25 cm in coloana vetrebrala) si totusi…stateam cuminte in banca mea si spuneam Multumesc Doamne ca inca is in viata, totusi.

Iar voi…va plangeti deoarece v-ati certat cu iubitul, sau ca aveti prea mult de invatat, sau ca nu aveti destui prieteni sau destui bani. (In momentele de genu, va sfatuiesc sa efectuati o vizita la cel mai apropiat spital sau orfelinat si vedeti daca nu cumva au nevoie de o mana de ajutor…doctorii sau pacientii. Sau si mai bine, daca traiesti intr-o tara vestica in care voluntariatul nu mai e atat de necesar, iesi pe strada si ajuta primul cersetor sau prima batranica.)

Stiti cat de mult mi-ar fi placut mie sa am voie sa merg la facultate in continuare? Nu m-ai fi vazut plangandu-ma ca am prea mult de invatat. Am fost atat de incantata ca merg iar la scoala ca inclusiv la statistica, matematica, dusmanul meu din clasele primare, am fost incantata sa invat. Mergeam acasa de la scoala si abia asteptam sa imi fac tema si sa vad daca am aceleasi rezolvari cu doamna profesoara.

E foarte usor doar sa stai si sa astepti ca lucrurile sa se intample, iar cand nu se intampla cum doresti tu, sa fie toata lumea de vina: mama, tata, familia, seful, altii, soarta, Dumnezeu…oricine, dar nu tu. Asa ca e mai usor sa ne pitim intr-un colt si sa ne plangem de mila, in loc sa fim multumitori.

Multumitori? De ce?

Nu stiu…poate pentru ca inca mai aveti picioare utilizabile si nu aveti nevoie de ajutor pentru a urca scarile. Pentru ca aveti voie sa iesiti afara si sa va bucurati de soare, iar daca vreti sa mergeti la o plimbare, nu sunteti obligati sa o rezumati la 10 minute, deoarece altfel nu veti mai avea energie toata ziua. Si poate, doar poate, pentru ca sunteti in plina forma si cum anume va decurge viata voastra depinde si de voi, nu doar de altii. Asa ca in loc sa stati zghribuliti intr-un colt intunecat, nu ar fi o idee rea sa va ridicati de acolo si sa deveniti responsabili. Sa va dati seama ca viata e un Dar si de fapt, Dumnezeu nu e dator niciunuia dintre voi. In ciuda acestui fapt, aveti un acoperis deasupra capului, mancare delicioasa cu care sa va saturati, un corp sanatos de care va puteti servi, oameni in jurul vostru care va iubesc, o viata binecuvantata. Si voua tot nu va ajunge? Tot mai gasiti motive sa va plangeti?

Asa ca da…aceasta a fost si inca este uneori, o mare problema a mea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s