…in compania muzicii clasice, a statuilor, a picturilor si – extra important – a unor muzicieni excelenti care – desigur – nici ei nu aveau ce face de 1 mai decat sa dea un concert de muzica clasica, cu una dintre cele mai grele piese scrise vreodata…Requiemul lui Mozart. (Pt necunoscatori: Mozart e unul dintre cei mai mari compozitori care a trait vreodata, fiindu-i atribuite apelative de la inger la prezenta demonizanta aroganta. In ciuda marelui sau talent, a murit foarte sarac, ingropat intr-o groapa comuna, incercand pe patul de moarte sa scrie si sa si termine Requiem-ul, lucru care nu s-a intamplat)
Concertul a avut loc in Biserica St. Madeleine (in acelasi arondisment cu Les Invalides, Place de la Concorde si Turn), o cladire enorma si impunatoare, seara. Cred ca cel mai bine m-am simtit cand am ajuns cu aproape o ora inainte de inceput si in fata bisericii era o coada enorma care a continuat sa se lungeasca pana la in spatele portilor bisericii. Macar nu sunt doar eu cea care a ramas fara mici si gratare de 1 mai. Am intrat, ne-am asezat, am studiat. Nu pot sa ma abtin de fiecare data cand vad monumente impunatoare, care se vede ca au costat bani multi, sa nu ma intreb – dar de fiecare data; parca e un blestem – oare cati au murit de foame pentru ca biserica asta sa se construiasca? Si in mod ciudat, aceasta mi-a fost prima reactie si cand am intrat intaia oara la Luvru, in 2013…cati tarani francezi au murit de foame sa aiba regele la dispozitie un palat?
Intr-un final, il depistez pe Napoleon stand cu impunatoarea lui roba lunga rosie undeva mai jos de Cristos, in tabloul pictat pe tavan. E inconjurat de…cardinali…presupun. Isus e asezat pe locul de cinste, la braul gol si cu aura stralucind. Napoleon la fel, dar cu coroana de aur stralucind, nu cu o aura. Mi s-a parut extraordinar de ciudat sa vad 2 persoane care la mine in cap sunt total opuse, in acelasi peisaj, avand roluri aproape egale.
Pe cand meditam eu la toate ideile astea isi fac aparitia instrumentistii, corul, solistii si dirijorul. Dintre toti pot sa diferentiez o persoana asiatica si doua persoane negre. In rest, toti erau albi. Nimic de comentat totusi, concertul a fost extraordinar si maiestuos.
Muzicienii erau cu experienta, sobri si incantatori in acelasi timp. Muzica a fost incredibila si parca erai acolo langa Wolfgang cand il chema moartea acasa…(sau Salieri il trimitea pe partea cealalta, in functie de teoria pe care o preferati). Asta da 1 mai.
Concertul se termina, toate lumea pleaca acasa. La iesire…o lumanare costa 3 euro. Erau locuri mari si frumos luminate acolo unde puteai aprinde luminile si tot feluri de lumanari din care sa alegi. Si chiar pe usita din spatele bisericii, statea o cutie ruginita, inchisa cu un lacat pe care scria: Ajutor pentru saraci.
What? De cand punem mai mare accent pe vanzarea lumanarilor decat pe ajutatul saracilor? Si de cand bisericile incep sa fie pline doar la concerte de muzica clasica platite, dar goale duminicile? Adica…stiu ca nu imi impartasiti toti credinta, dar pentru cei care o fac…am ajuns pana intr-acolo incat sa pictam dictatori in locuri de cinste crestine si sa dam mai multi bani pe o lumanare decat pentru un sarac ce nu are ce baga in gura?
Mi-a fost atat de rusine fata de mine, de Domnul, de toti oamenii care m-au ajutat pe mine vreodata si in acelasi timp, m-am simtit revoltata ca…nici eu nu sunt premianta la a-i ajuta pe altii. Stau linistita la tableta mea si scriu, astept sa imi revin de tot dupa transplant, dar concret, eu am fost pana acum in stare sa dau ceva inapoi? Poate nu acelorasi persoane care m-au ajutat, dar sa incerc sa fac si eu la randul meu o fapta buna? Noi in vest murim de obezitate iar altii mor de foame. Cat de egoisti am ajuns? Preferam propria mandrie si puterea sa ne laudam cu ce avem in fata celorlalti. Nu simt ca ar fi bine…
Asa mi-am petrecut eu 1 mai. Am ajuns de fapt doar aproape in 2 mai acasa cu tot traficul. Cred ca in loc de mici, gratare si tiroliana am gustat ceva mai amar…gustul amar al adevarului; ca poate incepem prea mult sa ne afundam in comoditate vestica si sa uitam de nevoile spirituale, ale noastre si ale celorlalti. Incepem sa uitam de saraci ca doar…nici nu mai exista saraci. Nici bolnavi, nici orfani, nici vaduve. Desi vor exista ei mereu. Si Domnul ne-a insarcinat pe noi sa le purtam de grija. Iar noi vindem lumanari…
Intr-un final, il depistez pe Napoleon stand cu impunatoarea lui roba lunga rosie undeva mai jos de Cristos, in tabloul pictat pe tavan. E inconjurat de…cardinali…presupun. Isus e asezat pe locul de cinste, la braul gol si cu aura stralucind. Napoleon la fel, dar cu coroana de aur stralucind, nu cu o aura. Mi s-a parut extraordinar de ciudat sa vad 2 persoane care la mine in cap sunt total opuse, in acelasi peisaj, avand roluri aproape egale.
Pe cand meditam eu la toate ideile astea isi fac aparitia instrumentistii, corul, solistii si dirijorul. Dintre toti pot sa diferentiez o persoana asiatica si doua persoane negre. In rest, toti erau albi. Nimic de comentat totusi, concertul a fost extraordinar si maiestuos.
Muzicienii erau cu experienta, sobri si incantatori in acelasi timp. Muzica a fost incredibila si parca erai acolo langa Wolfgang cand il chema moartea acasa…(sau Salieri il trimitea pe partea cealalta, in functie de teoria pe care o preferati). Asta da 1 mai.Concertul se termina, toate lumea pleaca acasa. La iesire…o lumanare costa 3 euro. Erau locuri mari si frumos luminate acolo unde puteai aprinde luminile si tot feluri de lumanari din care sa alegi. Si chiar pe usita din spatele bisericii, statea o cutie ruginita, inchisa cu un lacat pe care scria: Ajutor pentru saraci.
What? De cand punem mai mare accent pe vanzarea lumanarilor decat pe ajutatul saracilor? Si de cand bisericile incep sa fie pline doar la concerte de muzica clasica platite, dar goale duminicile? Adica…stiu ca nu imi impartasiti toti credinta, dar pentru cei care o fac…am ajuns pana intr-acolo incat sa pictam dictatori in locuri de cinste crestine si sa dam mai multi bani pe o lumanare decat pentru un sarac ce nu are ce baga in gura?
Mi-a fost atat de rusine fata de mine, de Domnul, de toti oamenii care m-au ajutat pe mine vreodata si in acelasi timp, m-am simtit revoltata ca…nici eu nu sunt premianta la a-i ajuta pe altii. Stau linistita la tableta mea si scriu, astept sa imi revin de tot dupa transplant, dar concret, eu am fost pana acum in stare sa dau ceva inapoi? Poate nu acelorasi persoane care m-au ajutat, dar sa incerc sa fac si eu la randul meu o fapta buna? Noi in vest murim de obezitate iar altii mor de foame. Cat de egoisti am ajuns? Preferam propria mandrie si puterea sa ne laudam cu ce avem in fata celorlalti. Nu simt ca ar fi bine…
Asa mi-am petrecut eu 1 mai. Am ajuns de fapt doar aproape in 2 mai acasa cu tot traficul. Cred ca in loc de mici, gratare si tiroliana am gustat ceva mai amar…gustul amar al adevarului; ca poate incepem prea mult sa ne afundam in comoditate vestica si sa uitam de nevoile spirituale, ale noastre si ale celorlalti. Incepem sa uitam de saraci ca doar…nici nu mai exista saraci. Nici bolnavi, nici orfani, nici vaduve. Desi vor exista ei mereu. Si Domnul ne-a insarcinat pe noi sa le purtam de grija. Iar noi vindem lumanari…
Alida Moca 